Cum sa devii parintele perfect, sa ai o viata implinita si sa-ti transformi visul in realitate

Cum sa devii parintele perfect blog

Cine imi cunoaste familia vorbeste aproape numai la superlativ despre ea. Insa pana de curand eram departe de a fi asa. Cel putin eu ma consideram departe de a fi parintele care ar fi trebuit sa fiu, parintele perfect al copiilor mei perfecti.

Cu siguranta, nu am fost parintele perfect cand am lipsit (cu munca, e adevarat) cu lunile de acasa. Mi-am lasat sotia si copilul nou nascut si am plecat in tara, din frica de a cauta un alt job. Din pura frica de necunoscut am trait, mai bine de 7 luni, in nefericire. Eram nemultumit ca trebuia sa stau departe de ele, furios de conditiile in care lucram si traiam, in continuu obosit.

Nu facem altceva decat sa muncesc, sa mananc alaturi de niste oameni care nu-mi inspirau nimic (colegii mei), sa dorm (in frig, in lenjerii nespalate, in camera cu altii) si s-o iau de la capat a doua zi. Cand ajungeam acasa, la doua saptamani, eram un strain pentru copilul meu. Departe de parintele perfect care imi doream sa fiu.

Cu siguranta, nu am fost parintele perfect nici dupa ce, in sfarsit, am avut curajul si mi-am cautat un alt job, in Bucuresti. Ajungeam atat de tarziu acasa, incat imi gaseam copilul deja hranit si spalat (pe bune, veneau altii si-mi ajutau sotia la baia copilului! Cu rusine, le multumesc pentru asta.). Cand, intr-un tarziu, eram acasa, in loc sa stau cu copilul meu, ma tranteam epuizat in pat si ma jucam pe telefon pana dormeam, cateodata inaintea lui.

Si, garantat, nu am fost parintele perfect cand, ajungand sa stau cu familia mea, zi de zi, intr-o tara straina, eram mereu nemultumit de copiii mei. Serios, primele saptamani din calatoria noastra au fost de cosmar! Pentru ca, efectiv, nu stiam, nici eu, nici ei, ce inseamna sa traim impreuna. Da, mai ramasesem singur cu ei, de la cateva ore, pana la cateva zile. Da, imi asumasem rolul de viitor parinte care sta acasa.

Dar, cinstit vorbind, eram atat de rupt de realitatea lor! Eram atat de adanc infipt in tabloul unor copii laudati de toti ca fiind cuminti si destepti si sociabili si frumosi, si asa si pe dincolo… Eram atat de orbit de niste atribute cu care altii imi descriau copiii, atat de vanitos in portretul meu de tata al unor copii deosebiti, de tata implicat, care face si drege… Incat nu vedeam realitatea.

Si realitatea era dura: copiii mei mai si tipau, copiii mei mai aveau si nevoi, copiii mei mai aveau si personalitate, copiii mei mai voiau sa faca lucrurile altfel decat cum gandeam eu. Din tabloul acela al unor copii deosebiti am fost brusc trantit la pamant de certuri, si tipete, si refuzuri, si crize.

Ajunsesem sa comunic cu ei doar strigand. Ajunsesem sa ma plang, in permanenta, ca nu mai sunt cuminti. Ajunsesem sa-mi doresc alti copii. Nu vedeam nimic gresit la mine, totul era din vina lor (da, doi copii cu ochi albastri nu pot fi decat diavoli impielitati!).

Dupa trei saptamani de haos am primit trei palme usturatoare (figurativ vorbind, dar tare usturatoare!). Intr-o seara (ploioasa, cum altfel!) Una mi-a comunicat ca se gandeste sa caute gradinita pentru copii; ca felul in care ma port cu ei nu este OK (putin spus!); ca nu-i poate lasa cu mine!

Am simti ca pica cerul pe mine, de rusine. Un alt lucru pe care nu eram in stare sa-l fac… Nici macar de copiii mei, pe care mi-i dorisem atat de mult si de care eram atat de mandru, nu puteam avea grija asa cum trebuie.
Sa spun ca a fost dureros nu-i suficient. A fost sfasietor. A fost cutremurator. A fost de-a dreptul rusinos. Pentru ca avea dreptate. Problema nu era la ei, problema era la mine. La asteptarile mele, la stereotipurile pe care mi le formasem, la tabloul acela perfect. Si la faptul ca nu-mi cunosteam copiii.

Dar a fost lucrul de care aveam nevoie ca sa ma trezesc la realitate. Ca sa inteleg ca nu sunt aici pentru acel tablou perfect. Sunt aici, eu, pentru ei, nu ei pentru mine!
Dupa ce mi-am revenit din tranta luata, am stat si mi-am revizuit obiectivele. Ce-mi doream era sa imi cresc copiii frumos, nu sa am copii cuminti (sesizezi diferenta?).

A urmat un proces lung de invatare. Un proces in care am fost umilit de mai multe ori. In care am primit rigle peste palme si am luat note mici. In care am muncit din greu, cu mine insumi. In care, treptat, mi-am recapatat increderea in copiii mei si mi-am descoperit puterea de parinte.

Dupa ceva mai mult de o luna eram un alt parinte. Eram parintele perfect. Iar copiii mei, perfecti si ei (asa fusesera mereu, doar ca eu suferisem de orbire provizorie).

Ce am facut?

Doua lucruri:

1) Am deschis ochii

Am deschis ochii larg si am stat sa ii observ pe copii. In mediul lor, singuri sau impreuna, la masa, la baie, in oras, in tramvaie si autobuze, in trenuri, autocare, la muzee sau in parcuri. Ce ii bucura, ce ii deranja, ce le atragea atentia, ce ii amuza. Cand aveau nevoie de mine si cand nu, cand aveau nevoie sa fie singuri, sa doarma sau sa fie activi. Cand li se umplea paharul si cand nu primeau suficient.

Acest exercitiu de a-i observa constant, nu selectiv, nu pe apucate, nu uneori, ci constant, zi de zi, ora de ora, mi-a permis sa ma apropii de realitatea lor. Sa le vad nevoile, si apucaturile, si stilul de lucru, si exagerarile, si intreg felul lor de a fi copii.

2) Am tacut din gura

Ceea ce parea aproape imposibil pentu mine a fost sa tac din gura. Efectiv, sa nu mai vorbesc. Sa tin in frau nevoia mea de a ma auzi, in continuu.

Nu rade, ca stiu ca-ti vine! Gandeste-te putin, cand a venit ultima data un copil la tine sa-ti ceara sa-i vorbesti? Mie-mi cer sa le citesc, sa le repar lucruri, sa le scot jucarii de sub mobila. Nu sa vorbesc.

Si totusi, asta a fost cel mai greu pentru mine. Am inteles ca asta trebuie sa fac abia cand ma uitam la doua filmari facute, cu ei in parc. In amandoua nu se auzea decat vocea mea… intr-una… un bazait neintrerupt ce ma deranja chiar pe mine.

Cand am inceput sa deschid ochii si sa inchid gura in mod constant, am reusit sa ma apropii de ei, sa ii inteleg, sa le raspund corespunzator nevoilor, sa actionez la timp, fara sa ma supar, fara sa disper, fara sa ma cert cu ei.

Am devenit parintele perfect pentru copiii mei.

Am devenit parintele perfect pentru mine.

Si simplul fapt ca am realizat lucrul acesta, simplul fapt ca am constientizat ca sunt eu pentru ei, simplul fapt ca m-am simtit capabil sa imi cresc copiii frumos (tii minte obiectivul meu?) a produs o miscare atat de puternica in mine si in jurul meu incat mi-a schimbat viata, fara exagerare.

Nu numai ca am devenit parintele perfect pentru copiii mei. Dar am devenit mai increzator in relatia mea de cuplu, mai disponibil in relatia cu mama mea, mai curajos in asumarea deciziilor luate, mai convins de puterea mea de a reusi.

Nu mai sunt nici frustrat de un serviciu cu zero satisfactii. Nu mai sunt nici negativist, nici cicalitor, nici critic la adresa celorlalti. Sunt mai mult dispus sa zic „da”, sunt mai deschis la nou si la diferit. Sunt mai multumit – de mine, de familia mea, de viata mea. Am mai multe planuri de viitor, stiu unde vreau sa ajung de aici si am stabilit, in mare, pasii ca sa ajung acolo.

Nu-ti imagina ca o duc exceptional. De la un job stabil, cu un salariu suficient cat sa platesc facturile, acum perspectiva veniturilor imediat viitoare este de zero lei. Da, pornesc un business online, dar inainte de a vorbi de profit, va trebui sa fac niste investitii pe care abia ni le permitem. Iar copii scot untul din mine, zi de zi!
Si totusi… sunt acolo unde trebuie!

Nimic nu-mi poate distruge convingerea ca eu imi cunosc cel mai bine copiii, eu le simt emotiile, si bucuriile, si supararile. Nimic nu-mi poate schimba sentimentul de implinire, din simplul fapt ca sunt eu pentru ei. Iar asta imi da puterea de a investi resurse, timp si energie pentru a-mi atinge visul pe care il am, pentru copiii mei.

Asa ca, gandeste-te! Daca un ignorant ca mine (vrei sa vorbim de carti de parenting? Eu am citit doar una!), daca un zapacit ca mine, convins ca are cei mai cuminti si cei mai cu mot in frunte copii, poate sa fie parintele perfect, sa aiba o viata implinita si sa fie aproape de visul sau, pe tine ce te opreste?
Fii convins ca doar tu.

Tu esti singurul care te opreste din a fi parintele perfect.

E nevoie s-o mai spun odata? In regula:

Tu esti singurul care te opreste din a fi parintele perfect.

Cand vei intelege ca nu ai nevoie de cursuri sau carti sau tutoriale despre cum sa fii un parinte bun, cand vei intelege ca nu ai nevoie sa cumperi lumea pentru copilul tau, sa lucrezi ore suplimentare sau sa accepti joburi inacceptabile, cand vei decide sa deschizi ochii si sa te uiti la copilul tau cu ochii si mintea cat mai larg deschise, vei fi mai aproape de parintele perfect care doresti sa fii.

Stiu, e al naibii de greu. Am fost acolo, am trecut prin asta. Am luat cele mai proaste decizii, am facut cele mai stupide greseli, am dat-o in bara de n si n ori. Dar acum sunt aici. Si stiu ca se poate. Si stiu ca, odata ce ajungi sa fii parintele perfect pentru copilul tau, nimic nu te mai opreste.

Asa cum tot ce tine de tine depinde de tine, si felul in care esti parinte depinde de tine.

Uita-te bine la tine si asuma-ti rolul de parinte. Fii tu pentru copilul tau. Fara sa-ti dai seama, vei ajunge sa fii parintele perfect!

 

Daca vrei sa afli cum am ajuns sa raman acasa cu copiii, citeste aici.

Daca povestea mea te inspira in vreun fel, tare as vrea sa stiu. Daca si tu ai ajuns acolo unde trebuie sa fii pentru copiii tai, spune-mi din experienta ta.

 

Ma bucur daca dai share:

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

UA-108014515-1